Oameni, flori și lumânări

Sunt născută și crescută în Ardeal. Și totuși de abia azi am fost pentru prima dată la Ziua Morților, Luminație cum se spune în zonă. Mă aflu în orașul în care mi-am petrecut vacanțele de vară și, mai târziu în viață, chiar am locuit. Aici îmi sunt înmormântați doi dintre bunici.

Până să ajung la cimitir am dat de o mulțime de oameni care veneau sau plecau, plus două mașini de poliție cu vreo șapte polițiști. “Deci clar e ceva serios!” îmi ziceam în sine. La intrare înspre strada cu cimitirul cineva cocea colăcei pe vatră.

Am mers timid cu o lumânare la mormânt, trecând pe lângă o tejghea improvizată a unei domne care vindea turtă dulce, în formă de minioni. Alte tăntici dădeau dulciuri la copii.

Am aprins lumânarea timp în care cei de la mormântul de lângă își luau plasele cu flori lăsate peste..bunicu. Câteva minute mai târziu am plecat să mă mai uit la flori și lumânări. Și să observ oameni. Printre care două țigănci. Așa bine făcute așezate pe un colț de mormânt. O văd pe una de la depărtare că tocmai termina o doză de Coca-Cola cu o satisfacție mărită. Fix când trec pe lângă ele încep să se milogească de mine să le dau și eu ceva. Mă opresc, mă uit la cele cinci (da, numărate 5) sacoșe pline cu dulciuri sau chestii de mâncare și răspund pe un ton tacit, cu mâinile în buzunar:
– Aveți mai multe decât mine.
Și plec mai departe timp în care ele țipând după mine:
– Da’ ce-ai venit la cimitir? Pentru pomană?

Mai fac niște poze și mă opresc din nou, cât să fac un time-lapse. Aud următoarea conversație:

– Bobi, oare tu mai stai? strigă mai de la depărtare o tanti tunsă scurt, grizonată.
– Da, mă mai duc și la ceilalți, răspunde pe o voce mult mai slabă cealaltă femeie cu un păr aranjat, blond.
– Ce, mergi la alții? Așa! zise prima apropiindu-se. Dacă îl vezi pe preotul Câmpean nu îi zici să facă o slujbă și aici la noi?
Bobi dă să răspundă, dar ea zice înainte:
– Că m-oi întâlni eu cu el că doar e preotul meu duhovnic. Nu că aș sta, dar (se mai apropie doi pași și zice șoptit) am sarmalele pe foc.
– Bine, dar numai dacă îl văd.
– Da, așa! se întoarce cu spatele și răspunde la telefon: “Alo? Doamne-ajută!”

Seara își intra în drepturi, cum soarele era deja apus așa că am luat-o încet spre casă. Dar m-am oprit curioasă când am dat de un preot, care ținea o slujbă la un mormânt. Eram la câțiva pași de el și am făcut contact vizual când familia celui înmormântat își făcea cruce, iar eu în continuare cu mâinile în buzunar. La sfârșit spune un “Dumnezeu să-l odihnească” și dă mâna cu fiecare dintre cei trei. În timp ce mă gândeam că oare până acum nu l-o fi odihnit domnu’ pe bietul mort, observ ceva total neașteptat.

Capul familiei, tatăl, când să dea mana cu preotul încearcă să îi bage ceva bani în sutană. Dar preotul refuză. Spune un “dați-i pace” și pleacă mai departe. Îl oprește o femeie care îl roagă să vină și la ea la mormânt. Preotul își cere iertare și îi spune că a promis câtorva că îi vizitează și că poate după ce termină dacă o fi, va ajunge. Așa că o iau după el. Se oprește curând și mai ține o slujbă. Nu am observat ca cineva să fi încercat să îi mai dea bani, așa că nehotărâtă mă țin după el. De data asta de mai la depărtare. Îl pândesc printre cruci și aștept să se termine și a treia slujbă. Din nou, tatăl familiei, încearcă să îi dea bani și el refuză plecând mai departe. Până să îl ajung, i-am pierdut urma.

– Tati, Robert fuge de mine, îmi întrerupe atenția o fetiță îmbujorată de lângă un alt mormânt.
– Fugi și tu.
– Dar eu nu vreau.
– Păi el vrea să îl prinzi.
– Dar de ce nu mă așteaptă?

Nu am mai auzit răspunsul tatălui, deja eram pe drumul către casă, drum pe care încă mai soseau oameni cu flori și lumânări.
(Ziua Morților, România, noiembrie 2018)