Paraguay: cea mai subapreciată țară din America de Sud

Am fost de două ori în Paraguay, în călătoria mea de aproape 8 luni de zile prin America de sud. Era singura țară în care aveam să mă întorc la câteva luni distanță. Prima dată am stat doar câteva zile din motive pe care le voi explica mai jos, a doua oară în jur de două săptămâni. Este cea mai ocolită țară de turiști din cele șapte pe care le-am vizitat.

Ciudad del Este

Când am ajuns în țara #guaraní, veneam din zona Iguazu/Iguaçu și deci am intrat prin Ciudad del Este. De fapt acolo am stat cât timp am vizitat faimoasele cascade. Am avut o experiență nereușită cu couchsurfing, așa în prima noapte am stat într-un fel de motel/hotel și am mâncat una dintre cele mai îngrozitoare pizza, iar apoi am dat total din întâmplare de unul dintre cele mai superbe hosteluri în care am stat. Deja eram obișnuită cu veșnicul dulce de leche, un fel de lapte caramelizat, care se servea peste tot la mic-dejun, dar mai ales în țările mai de sud ale Americii de Sud.

Açaí – o surpriză delicioasă

Fusesem deja în Brazilia, deci încercasem #açaí, dar cam atunci fusese prima dată când auzisem de fructul extrem de delicios. După o căutare pe internet să mă lămuresc ce este, am rămas surprinsă să văd că în SUA în anul 2009 înșelătoria cu açaí a fost numărul 1 în țară (suplimente nutritive pentru slăbit și alte chestii mincinoase). Dar mai interesant a fost să citesc despre legendele fructului găsit în zona fluviului Amazon.

Cândva a existat un trib care devenise atât de mare încât toți care îl alcătuiau sufereau de foame. Prin urmare șeful tribului a dat ordine să fie sacrificați toți nou-născuții. Atunci când fiica sa, Iaca a născut, a trebuit să se supună ordinului. A plâns zile în șir, când într-una din zile a auzit un copil plângând. A ieșit să îl caute, dar nu a găsit nimic. Plină de dezamăgire s-a retras sub un palmier plin cu fructe, un copac pe care nu îl mai văzuse, și așa s-a stins. Ziua următoare, după ce au găsit-o sub noul copac, toți din trib au mâncat fructele și așa și-au astâmpărat foamea. Iar șeful tribului decizând ridicarea îngrozitorului decret, a numit fructul, açaí (Iaca scris invers).

În Brazilia l-am mâncat mai mult ca pe o înghețată, în timp ce în Paraguay l-am găsit ca pe un delicios mic dejun, cu fructe și alte cereale. A fost ciudat să aflu că unii oameni din capitală nu știau despre ce vorbesc și nici nu am reușit să îl găsesc ulterior.

Un alt lucru ce mi s-a părut drăguț au fost autobuzele din oraș, verzi și butucănoase care aveau perdeluțe colorate la geam. Plus zona cu un lac ce aducea un pic a Central Park (în miniatură). Adică pot spune că se vedea cum orașul încearcă să îmbunătățească zonele pentru cetățeni, dar din păcate în mare parte gunoaiele sau pericolul pândeau la orice pas. Sau cel puțin așa părea.

Unul dintre cele mai frumoase momente pe care aveam să le trăiesc până atunci a fost să trec cu piciorul Podul Prieteniei Puente de la Amistad/Ponte da Amizad, podul care unește orașul brazilian, Foz do Iguaçu și cel paraguayan, Ciudad del Este.

Era prima dată când treceam dintr-o țară în alta pe jos, cu atât mai mult cu cât era peste faimosul râu Paraná. Am trecut în total de patru ori și de fiecare dată, chiar dacă la întoarcere eram foarte obosită, m-am bucurat de un peisaj minunat, chiar schimbător.

Asunción

Apoi am luat-o spre capitală, numele întreg Nuestra Señora Santa María de la Asunción, cu un autobuz care mi-a luat 8-9 ore din viață. Eram la începutul călătoriei mele și prin urmare nu eram obișnuită cu toată aglomerația și chiar nebunia unui autobuz sud-american. Dar singurul lucru pozitiv de pe drum a fost să mănânc, pentru prima dată, faimoasa chipa. Este în continuare una dintre gustările mele preferate din toate țările vizitate de până acum. Un fel de chiflă cu brânză, o bunătate care ți se topește în gură la cât de proapătă și pufoasă este.

Când am ajuns, am fost norocoasă să fiu ajutată de un localnic să îmi găsesc un hostel acceptabil. Am găsit unul care avea doar alți doi turiști și au fost destul de drăguți încât să ne pună pe fiecare în camere diferite. Așa am stat într-un dormitor de 9 paturi (3 etajate), dar singură. Hostelul avea și o mică piscină în care am insistat să intru să mă răcoresc pentru că muream de cald. Acesta fiind și motivul pentru care am decis să nu stau mai mult în #Paraguay, având un plan foarte sigur de a mă întoarce când se mai astâmpără vremea. Nici nu era bine începută vara (am fost acolo în noiembrie 2017), și eu eram într-un disconfort fizic real. Plus țânțarii care mă nenoroceau, ce-i drept îmi era și frică de boli mai ales că nu aveam niciun vaccin făcut.

Totuși am petrecut câteva zile excepționale în capitala guarani, am vizitat cele mai faimoase locuri, am văzut un apus magnific și am reușit să prind drag de micuța țară nevizitată de foarte mulți turiști. În general, majoritatea cu care mai vorbisem, fie din Europa/nordul Americii sau chiar din țările de lângă se mirau extrem de mult sau îmi spuneau pur și simplu să nu mă duc, atunci când le menționam interesul meu în Paraguay. Tot pe atunci am aflat despre Războul Triplei Alianțe dintre Paraguay și Brazilia/Argentina/Uruguay, purtat între 1864-1870. Se estimează că Paraguay a pierdut până la 69% din populație, majoritatea din cauza bolii, foametei și epuizării fizice. Mi s-a povestit mai multe despre acest război important în istoria sud-americană când aveam să revin câteva luni de zile mai târziu.

Ce nu aș mai face
O greșeală pe care în continuare mi-o amintesc cu ofuscare a fost că a trebuit să plătesc amendă la ieșirea din țară. Ajunsesem cu autobuzul Argentina-Brazilia-Paraguay – adică Buenos Aires – Ciudad del Este. Când am trecut în Brazilia a trebuit să coborâm cu toții din autobuz să intrăm pe la vamă și să luăm viza de ieșire din Argentina, apoi de intrare în Brazilia. Spre surprinderea mea, nu a fost nevoie să facem același lucru în Paraguay. Din păcate nu am fost destul de informată încât să știu că în Ciudad del Este, fiind considerat ca cel mai important oraș comercial din zonă, nu este nevoie de viză atâta timp cât stai în nu știu ce perimetru de x km. Evident că nu mi-a zis nimeni și, deși am trecut în total de trei ori prin granița respectivă, tot nu am luat o viză de intrare. Și așa, la plecare, cum am luat un avion înspre Montevideo, a trebuit să plătesc o amendă, în jur de 40 de dolari.

Voi reveni cu un articol despre cum a fost a doua oară în Paraguay, pentru că atunci au fost momentele în care am explorat un pic țara, sau zonele din afara capitalei.
#alinaswonders